In Eyes Of God, We're All Minorities

Suntem cu toții minoritari în ochii lui Dumnezeu
--de Barbara Brown Taylor


Krister Stendahl, fost decan al școlii Harvard Divinity, i-a spus unui reporter, cu puțin timp înainte de moartea sa, în 2008: ‘În ochii lui Dumnezeu suntem cu toții minoritari. Pentru mulți acest fapt reprezintă o trezire bruscă la realitate, mai ales pentru cei care nu s-au obișnuit cu pluralismul acestei lumi.’
Privind din perspectiva mea limitată la o clasa mică de liceu, cred că un număr tot mai mare de tineri se obișnuiesc cu ideea de pluralism - și chiar o îmbrățișează- deși primesc foarte puțin sprijin de la generația mai vârstnică, în încercarea lor de a înțelege ce înseamnă să fii o persoană credincioasă într-o comunitate de oameni cu altă sau fără credință. Niciun predicator nu le-a oferit perspectiva că în zilele noastre Bunul Samaritean ar putea fi un Bun Musulman sau un Bun Umanist. Niciun învățător nu le-a transmis că Regula de Aur include respectul pentru religia vecinului, așa cum se cuvine ca vecinul să respecte religia noastră.

Îmi aduc aminte de un predicator care a încercat ceva similar - de la amvonul unei catedrale dintr-un mare oraș. Nu mai țin minte care era subiectul predicii, dar îmi aduc aminte care a fost deznodământul. Cred că a sugerat faptul că credința în Hristos este doar una din multele ce ajung la Dumnezeu (că este doar un val, iar nu oceanul), iar la final un bărbat a venit către ea și i-a spus: ‘Dacă Dumnezeu nu ține doar de creștinism, ce mai caut eu aici?’.
Mi-aș fi dorit ca creștinii de rând să dea examene, astfel încât să pun această întrebare la final. Deși este firesc să-ți dorești să joci în de echipa câștigătoare, dorința de a îți asigura un favoritism divin îmi pare unul dintre cele mai neinspirate motive pentru a practica o credință. Dacă omul care a pus acea întrebare nu își poate găsi măcar o duzină de alte posibile motivații pentru a practica creștinismul, atunci, într-adevăr, se poate întreba ce căuta acolo

E o veche poveste despre Rabia din Basra, o mistica Sufi care alerga într-o zi prin oraș cu o torță într-o mână și cu o găleată de apă în cealaltă. Când a fost întrebată ce face, ea a răspuns că vrea să ardă cu torța toate recompensele oferite de paradis și să stingă cu apa toate flacarile iadului, din cauză că atât Paradisul, cât și Iadul blochează calea către Dumnezeu: ‘Oh, Allah’, se ruga Rabia, ‘dacă mă rog la tine de frica Iadului, atunci arde-mă în Iad, iar dacă te venerez cu gândul la recompensele Paradisului, atunci exclude-mă din grădina ta. Dar dacă te venerez doar pentru că ești, nu îmi purta pica decât cu Frumusețea ta eternă’.
În tradiția creștină această perspectivă ține de iubirea necondiționată, deși mai este cunoscută și ca iubirea pe care Dumnezeu o îndreaptă către oameni, și nu invers. În prezent, datorită unei credincioase musulmane din Irak, am un nou fel de a înțelege ce înseamnă să-l iubești necondiționat pe Dumnezeu. De câte ori sunt tentată să acționez din frica de pedeapsă divină sau cu gândul la recompensa paradisului, mi-o închipui pe Rabia care, din religia de care aparține, se întinde spre mine și credința mea și îmi deșartă în cap o găleată cu apă.

Întrebări pentru reflecție: Cum rezonați cu idea de a accepta pe deplin o cale diferită de a voastră ca fiind validă și demnă de respect? Ați putea împărtăși o experiență personală despre un moment când ați putut trece dincolo de toleranță către respect profund pentru tradiții universale diferite de ale voastre? Ce vă ajută să creșteți abilitatea de a respecta tradițiile lumii și astfel să evitați perspectiva condescendentă a propriei tradiții?